Face parte din familia Asphodelaceae, subfamilia Asphodeloideae. Este o plantă suculentă, adică are frunze groase și cărnoase, specializate în reținerea apei, adaptată pentru a supraviețui în medii aride și semi-aride. Este originară din Peninsula Arabică și regiunile aride din Africa de Nord. Se crede că planta provine inițial din zonele deșertice de pe coastele sudice ale Arabiei și din regiuni precum Sudanul și Egiptul de astăzi.
Alte denumiri: Indian Aloe, True Aloe, Barbados Aloe, Lily of the Desert, First Aid Plant Curacao Aloe.
Planta Aloe Vera (Aloe barbadensis miller) are o istorie documentată de utilizare care datează de peste 6.000 de ani. Cele mai vechi dovezi scrise provin din Egiptul Antic, unde era venerată ca o „plantă a nemuririi” și era folosită atât în îngrijirea personală, cât și în ritualuri funerare. În textele și hieroglifele egiptene, planta era menționată pentru capacitatea sa de vindecare și regenerare, fiind folosită pentru a trata diverse afecțiuni ale pielii și pentru îngrijirea frumuseții de către regina Cleopatra. Se spune că și Alexandru cel Mare a folosit această plantă pentru a-și trata soldații răniți în lupte. Genul Aloe cuprinde mai mult de 400 de specii, dar Aloe barbadensis miller este cel mai cunoscut și studiat pentru beneficiile sale terapeutice. Alte specii de Aloe nu au aceleași proprietăți și pot fi chiar toxice.
De asemenea, Aloe Vera a fost menționată și în scrierile antice din Grecia și Roma. Medicii greci, precum Dioscorides (în secolul I d.Hr.), au documentat utilizarea acesteia pentru tratarea diverselor afecțiuni, iar romanii au folosit planta pentru tratarea soldaților răniți în război. În China și India, Aloe Vera era folosită de mii de ani ca remediu tradițional pentru diverse probleme de sănătate, inclusiv pentru digestie și îmbunătățirea stării generale de sănătate.
Datorită valorii sale medicinale și ușurinței cu care se adaptează, Aloe Vera a fost răspândită de-a lungul istoriei în multe alte părți ale lumii, inclusiv în India, Asia de Sud, Europa de Sud, și ulterior în regiunile tropicale și subtropicale din Americi. Așadar, deși planta este originară din zonele aride din Africa și Peninsula Arabică, ea este acum cultivată la scară globală.
Marele botanist suedez Carl Linnaeus, a fost primul care a clasificat planta Aloe Vera, însă descrierea și denumirea Aloe Barbadensis Miller i se datorează botanistului scoțian Philip Miller. În 1768, Miller a descris planta în detaliu în lucrarea sa intitulată „The Gardener’s Dictionary”, unde a denumit-o Aloe Barbadensis datorită prezenței plantei în insula Barbados, unde era cultivată și folosită pentru proprietățile sale medicinale.
Numele „Aloe” este derivat din cuvântul grecesc „als, aloes”, care înseamnă „amar”, un termen folosit pentru a descrie gustul sucului plantei. Numele reflectă gustul intens al gelului și al latexului plantei, care sunt amare la gust din cauza conținutului de antrachinone. „Barbadensis” se referă la insula Barbados din Caraibe, unde planta a fost găsită și studiată de primii exploratori europeni. Deși planta este originară din Peninsula Arabică, s-a naturalizat în multe regiuni tropicale și subtropicale, inclusiv în Barbados. Exploratorii și botaniștii din Europa au asociat planta cu insula, iar astfel denumirea „barbadensis” indică locul unde aceasta era întâlnită frecvent. Numele complet, Aloe barbadensis Miller, include și numele botanistului Philip Miller, cel care a descris oficial specia.
Habitat: crește în regiunile aride și semi-aride, unde există mult soare, temperaturi ridicate și precipitații scăzute. Planta se adaptează excelent la aceste condiții datorită capacității sale de a reține apa în frunze, ceea ce îi permite să supraviețuiască perioadelor lungi de secetă. Preferă climatele calde și uscate, deșertice sau semi-deșertice. Crește bine în soluri nisipoase, bine drenate, cu fertilitate redusă, deoarece excesul de apă poate dăuna plantei.Se dezvoltă cel mai bine în zone unde temperaturile variază între 20°C și 30°C. Este sensibilă la temperaturi de sub 5°C, așa că în locurile mai reci trebuie adăpostită. Preferă lumina solară directă, dar poate tolera și penumbra, atâta timp cât este într-un mediu cald și bine ventilat. Este frecvent cultivată și în ghivece sau grădini, dar necesită un climat similar sau îngrijiri speciale în medii mai reci.
Specii asemănătoare: Aloe barbadensis var. chinensis (are frunze mai subțiri, de obicei cu pete albe vizibile pe suprafața frunzelor, în special când este tânără. Produce, de asemenea, gel, dar uneori în cantități mai mici, motiv pentru care nu este la fel de des utilizată în industrie).
Florile: sunt de obicei galben deschis, dar pot avea și nuanțe de portocaliu, mai ales la unele varietăți. Sunt tubulare, lungi și înguste, măsurând în jur de 2-3 cm lungime. Această formă tubulară este adaptată pentru a atrage polenizatori precum păsările colibri și diverse specii de insecte. Sunt grupate dens într-o inflorescență de tip spic (racem), crescând pe o tijă florală erectă, care poate ajunge la o înălțime de 60-90 cm deasupra frunzelor plantei. Inflorescența apare, de obicei, o dată pe an, în perioada de creștere activă. Planta înflorește în general primăvara sau vara, dar, în climatele calde, poate înflori și de mai multe ori pe an, dacă este bine îngrijită.
Semințele: sunt mici, plate și ușor asimetrice, cu o formă ușor alungită. Sunt de culoare maro închis sau gri-maronie. Au o textură fină și sunt relativ ușoare. Fiecare sămânță este prevăzută cu o margine fină, aproape translucidă, care o ajută să fie dispersată de vânt. Aceasta seamănă cu o aripioară mică, ceea ce face semințele să fie mai ușor transportate pe distanțe mici în mediul natural. Semințele de aloe sunt mai puțin utilizate pentru cultivare, deoarece planta se propagă mai eficient prin pui (lăstari) care cresc la baza plantei-mamă. Totuși, pentru cei care doresc să cultive aloe din semințe, acestea necesită un sol bine drenat, temperaturi calde și multă lumină pentru a germina corespunzător.
Frunzele: sunt lungi, groase și cărnoase, având o formă triunghiulară și fiind ușor curbate. Ele se dispun într-o rozetă, crescând din centrul plantei și îndreptându-se spre exterior. De-a lungul marginilor frunzelor se află mici zimți sau țepi moi, care oferă o ușoară protecție împotriva dăunătorilor. Acești țepi sunt relativ moi, comparativ cu cei ai altor specii de aloe. Suprafața frunzelor este netedă și ușor cerată, ceea ce ajută planta să-și reducă pierderile de apă prin transpirație. Culoarea frunzelor variază de la verde deschis la verde intens, uneori cu tonuri albăstrui. Unele plante, în special cele expuse la soare direct, pot avea o nuanță ușor gălbuie. Frunzele sunt suculente, pline de gel clar și translucid. Acest gel este compartimentat într-un țesut mucilaginos care reține apa și este sursa valorilor medicinale ale plantei. Sub stratul de gel se află o substanță gălbuie, numită latex, care are un gust amar și proprietăți laxative.
Tulpina: este adesea scurtă și necartilaginoasă. Este mai mult o rădăcină rizomatoasă decât o tulpină tipică, deoarece planta crește în principal prin dezvoltarea frunzelor dintr-o bază comună. Este relativ subțire, flexibilă și neuniformă. Poate părea aproape necunoscută, deoarece este acoperită de frunzele cărnoase și groase. Când este vizibilă, este de obicei de culoare maroniu-deschis sau gri, asemănătoare cu nuanțele de pe sol sau substrat.
Rădăcina: are un sistem radicular fasciculat, adică nu dezvoltă o rădăcină principală mare, ci mai multe rădăcini subțiri și ramificate care se dezvoltă de la baza plantei. Aceste rădăcini sunt adânci și capabile să absoarbă apa din sol, ajutând planta să supraviețuiască în condiții de uscare. Rădăcinile sunt subțiri, de obicei de culoare alb-gălbuie sau maro deschis, și sunt fibroase. Ele sunt foarte flexibile și pot ajunge la o lungime considerabilă în căutarea apei, mai ales în solurile nisipoase sau lutoase, care sunt bine drenate. De obicei, rădăcinile sunt situate relativ aproape de suprafața solului, având o adâncire moderată de aproximativ 30-60 cm, dar pot extinde în adâncime în căutarea apei, mai ales în solurile mai uscate. În jurul rădăcinilor principale, planta poate dezvolta lăstari laterali, care sunt mici rădăcini ce duc la creșterea unor noi plante. Aceste pot fi folosite pentru multiplicarea plantei prin separarea lor și plantarea într-un alt loc.
Ce substanțe conține Aloe Barbadensis Miller? : lignani (sunt compuși fitochimici care au efecte antioxidante și pot contribui la protejarea organismului de stresul oxidativ), fitosteroli (sunt compuși similari cu colesterolul, găsiți în multe plante, pot ajuta la reducerea colesterolului, protejând în același timp sănătatea cardiovasculară), polifenoli (au proprietăți antioxidante, ceea ce le permite să protejeze celulele organismului de daunele cauzate de radicalii liberi), manani acetilați și polimanani (acești polizaharizi speciali sunt studiați pentru potențialele lor efecte imunostimulatoare și antitumorale), antrachinone C-glicozide și antroni (sunt substanțe naturale care se găsesc în Aloe Vera și au fost asociate cu efecte laxative), emodin ( este un tip de antrachinon cu efecte antioxidante, antiinflamatorii și antibacteriene), lectine (sunt proteine care se leagă de carbohidrați și joacă un rol în reglarea răspunsului imunitar și în interacțiunile celulare). Vitamine: A, B1, B2, B6, B12, C, E. Minerale: fier, calciu, magneziu, cupru, mangan, iod, crom, seleniu, zinc.
Aloe Vera conține 18 aminoacizi din cei 22 necesari organismului uman, inclusiv 7 aminoacizi esențiali (valină, leucină, izoleucină, fenilalanină, metionină, lizină și treonină). Acești aminoacizi sunt vitali pentru dezvoltarea și refacerea masei musculare, precum și pentru diverse procese fiziologice, cum ar fi creșterea, regenerarea celulară și producția de proteine.
Utilizare: este o plantă versatilă, folosită atât în scopuri externe (cosmetice, îngrijirea pielii), cât și interne (suplimente alimentare și băuturi), datorită diverselor beneficii pentru sănătate. În principal frunzele sunt utilizate, datorită conținutului lor bogat în substanțe bioactive valoroase. Gelul din frunze: este substanța principală utilizată din Aloe Vera. Este găsit în interiorul frunzelor cărnoase și este apreciat pentru proprietățile sale terapeutice. Gelul este transparent, vâscos și este folosit în numeroase aplicații. Latexul din frunze: este o substanță galbenă și amară care se găsește sub coaja exterioară a frunzelor. Este diferit de gelul intern și este utilizat pentru efectele sale laxative. Se extrage prin tăierea bazei frunzelor și este folosit în mod tradițional pentru a trata constipația. Totuși, utilizarea latexului trebuie făcută cu precauție, deoarece poate provoca iritații digestive dacă este consumat în cantități mari. Frunzele uscate: sau pulberea obținută din acestea sunt adesea folosite în preparatele pe bază de plante pentru tratamentele digestive și pentru detoxifiere, datorită conținutului de antrachinone și alte substanțe bioactive care stimulează digestia. Extracte și pulberi: sunt folosite în suplimente alimentare, cosmetice și produse farmaceutice.
În ce boli se poate folosi Aloe Barbadensis Miller? este adesea numită „planta miracol” datorită numeroaselor sale posibile beneficii pentru sănătate, există studii și cercetări care sugerează că aceasta poate avea efecte pozitive asupra unei varietăți de afecțiuni. Planta poate asigura un efect de ameliorare sau chiar vindecare a unor boli precum: diabet, artrită, hepatită, cancer, HIV, boli cardiovasculare, leucemie, psoriazis și dermatită.
Cum folosim planta Aloe Barbadensis Miller? Pentru uz extern sau aplicare pe piele (rupe o frunză de Aloe Vera și taie-o pe lung. Scoate gelul transparent din interiorul frunzei. Aplică gelul direct pe zona afectată și lasă-l să se absoarbă) și pentru uz intern sau consum oral (taie o frunză de Aloe Vera și extrage gelul. Adaugă gelul într-un blender, împreună cu apă, suc de lămâie pentru a-l face mai ușor de consumat. Consumă 1-2 linguri de gel pe zi). Dacă ai afecțiuni preexistente sau urmezi tratamente medicamentoase, consultă un medic înainte de a adăuga Aloe Vera în rutina ta zilnică, pentru a preveni posibile interacțiuni sau efecte adverse.
Cultivarea plantei : Aloe Barbadensis Miller poate fi cultivată în multe zone ale lumii, atât în mediul interior, cât și în aer liber, în funcție de condițiile de climă. Necesită lumina soarelui directă pentru a crește sănătos aproximativ 6-8 ore de soare pe zi. Preferă temperaturi calde și uscate. Temperatura ideală pentru această plantă variază între 20 și 30°C. Este sensibilă la temperaturi scăzute și nu tolerează înghețul. Solul nu trebuie să fie prea umed, pentru că excesul de apă poate duce la putrezirea rădăcinilor. Se poate adăuga nisip sau pietriș în sol pentru a îmbunătăți drenajul. Este o plantă rezistentă la secetă, deci nu necesită o udare frecventă. În general, ar trebui să fie udată doar atunci când solul este complet uscat. Nu are cerințe mari de îngrășăminte, dar o fertilizare ușoară cu îngrășăminte organice sau îngrășăminte diluate pentru plante suculente poate sprijini creșterea sa. Acesta trebuie aplicat doar pe timpul primăverii și verii, când planta este în faza de creștere activă. Ghivecele de teracotă sunt ideale pentru că permit o bună circulație a aerului și un drenaj eficient. Asigură-te că ghiveciul are găuri de drenaj. Aloe Vera poate fi multiplicată prin lăstari laterali sau mici plante ce cresc la baza plantei principale. Acești lăstari pot fi separați și transplantați într-un alt ghiveci sau loc din grădină. Este important ca rădăcinile să fie manipulare cu grijă pentru a nu le deteriora. Se poate propaga și prin semințe, dar această metodă este mai puțin utilizată, deoarece creșterea din semințe poate dura mai mult timp.
Important: este de preferat ca planta să fie matură, adică să aibă cel puțin 3–4 ani, înainte de a se recolta frunzele pentru utilizare medicinală. Odată ce planta atinge această vârstă, frunzele sale devin suficient de groase și bogate în substanțe bioactive, inclusiv gelul care conține vitamine, minerale, enzime și aminoacizi esențiali. Dacă frunza este deschisă sau secționată pentru a scoate gelul, acesta poate începe să se oxideze și să capete o nuanță ușor rozalie sau maronie în contact cu aerul, deși schimbarea de culoare este subtilă. Pentru a păstra gelul proaspăt și pentru a-i evita oxidarea, frunza este de obicei utilizată imediat după recoltare. Pentru o durată mai lungă, poate fi congelat în tăvițe de cuburi de gheață.
Pentru a extrage gelul din frunza de Aloe Vera, se folosește o tehnică simplă care minimizează pierderea de gel și separă latexul (care este iritant) de partea benefică: selectează o frunză exterioară, groasă și bine dezvoltată de la baza plantei, preferabil de la o plantă matură (de peste 3–4 ani). Clătește frunza sub jet de apă pentru a îndepărta praful și impuritățile de pe suprafață. După ce ai tăiat frunza, pune-o în poziție verticală sau pe o suprafață înclinată, cu tăietura în jos, pentru a permite scurgerea latexului galben, care este iritant pentru piele și poate avea efect laxativ. Las-o așa timp de aproximativ 10–15 minute. Folosește un cuțit ascuțit pentru a tăia marginile cu spini, pe toată lungimea frunzei. Așază frunza pe o suprafață plană și taie longitudinal frunza pe mijloc, obținând astfel două jumătăți care expun gelul. Cu o lingură sau cu un cuțit bont, răzuiește gelul transparent din mijlocul frunzei, având grijă să nu iei și coaja verde exterioară. Pune gelul într-un bol curat pentru a-l folosi. imediat. Se poate păstra la frigider timp de 1–2 săptămâni într-un borcan.
Precauții: utilizarea externă a gelului de Aloe Vera este în general considerată sigură și nu este asociată cu efecte secundare semnificative. Totuși, unele persoane pot dezvolta reacții alergice sau iritații cutanate, mai ales dacă au pielea sensibilă. Este recomandat un test de alergie înainte de aplicarea pe suprafețe mari de piele. Ingestia de Aloe Vera, în special latexul său, poate provoca crampe abdominale severe și diaree, care, pe termen lung, pot duce la deshidratare și dezechilibre electrolitice. Aceste efecte pot fi mai grave în cazul în care latexul este consumat în cantități mari sau în mod continuu. De asemenea, utilizarea excesivă poate interfera cu absorbția medicamentelor, afectând tratamentele medicamentoase și reducând eficiența acestora. Poate interacționa cu diverse medicamente, iar acest lucru este un motiv important pentru a consulta un medic înainte de utilizarea sa internă. Interacțiunile posibile includ: medicamente anticoagulante, medicamente pentru diabet, medicamente pentru boli de inimă, medicamente care afectează nivelul de potasiu.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
