Face parte din Familia Salicaceae (Salicacee), este un arbore înalt până la 25m, are creştere rapidă, întâlnită în zona de câmpie până în zona montană inferioară, pe marginea apelor, prin lunci, zăvoaie, pe soluri argiloase, aluvionare, fertile, umede (suportă inundaţiile de lungă durată), îşi are originea în Europa, Asia şi nordul Africii, i se mai spune şi salcie albă, mlajă, răchiţică, străvăţ, răchită de luncă, aspirină naturală, aspirină vegetală, white willow,
Numele de gen „Salix” provine din latină şi înseamnă „salcie”, epitetul specific „alba” înseamnă „alb” cu referire la aspectul albicios al părţii inferioare a frunzelor;
Încă din Antichitate în anul 400 î.Hr., Hippocrate (cel mai vestit medic al Greciei antice) şi Claudius Galenus (unul dintre fondatorii farmacologiei şi anatomiei), ştiau că scoarţa de salcie conţine o pudră amară şi că poate uşura durerea şi reduce febra, acest remediu este menţionat şi în texte din Egiptul Antic, Asiria şi Sumer, deşi ameliora durerea extractul de scoarţă de salcie cauza iritaţii severe ale gurii şi stomacului, substanţa activă a scoarţei numită salicină a fost izolată în forma sa cristalină în anul 1828, de farmacistul francez Henri Leroux, în aceeaşi perioadă chimistul italian Raffaele Piria a reuşit să separe acest acid în forma sa pură, salicina este foarte acidă când este într-o soluţie apoasă saturată avînd un pH de 2,4 de aici numele de acid salicilic, remedierea problemelor de tolerabilitate gastrică a venit de la chimistul Felix Hoffmann pe 10 august 1897, când a produs prima formă chimică pură 100% de acid acetilsalicilic, acidul salicilic la fel ca aspirina este un derivat chimic al salicinei;
Florile: planta este dioică cu flori unisexuate (florile mascule se află pe o plantă iar cele femele pe altă plantă) numite mâţişori, cele feminine sunt mai mici de culoare verzuie, cele masculine sunt mai mari de culoare galbenă, înfloreşte în luna martie-aprilie, polenizate de insecte, urmată de o capsulă acoperită de perişori;
Frunzele: sunt păroase, dispuse alternativ, lungi, lanceolate de 4-10 cm, ascuţite la vârf, cu margini neregulate, de culoare verzui-argintiu, este unul dintre primi care au frunze primăvara şi unul dintre ultimii care îşi aruncă frunzele toamna;
Trunchiul: este noduros de până la 1 m în diametru, care deseori poate creşte strâmb, scoarţa la început este netedă apoi devine de culoare cenuşiu-verzuie şi adânc fisurată în lungime, cu ramuri subţiri şi elastice de culoare galben-verzui, coroana neregulată adesea aplecată;
Substanţe: tanin, oxalaţi, răşină, salicină (este un precursor al aspirinei), enzime, glicozide, vitamine, ceară, substanţe minerale, amidon;
Utilizare: în scop terapeutic se recoltează frunzele, florile masculine şi scoarţa ramurilor tinere (care se recoltează înainte de înfrunzirea arborelui) are efecte analgezice, antiinflamatoare, antipiretice (de reducere a febrei), calmante, astringente, antinevralgice, tonice, hemostatice, antireumatice, se foloseşte sub formă de pulbere, tinctură, decoct;
Alte utilizări: la sfârşitul sec. al XIX-lea scoarţa arborelui a fost folosită pentru producerea aspirinei, acidul salicilic este folosit ca şi conservant alimentar, lemnul este uşor şi moale de culoare brun-roşcat utilizat în industria mobilei (bâte de cricket), lăstari elastici şi subţiri sunt folosiţi la diverse împletituri, se foloseşte şi în industria producătoare de fibre textile;
Avertisment:
– poate avea reacţii adverse ca: eczeme, mâncărimi, tulburări digestive;
– cei cu tulburări de coagulare, cu astm bronşic, afecţiuni ale rinichilor şi dermatite de contact ar trebui să evite această plantă;
– se întrerupe tratamentul cu 2 săptămâni înainte de o intervenţie chirurgicală pentru a evita creşterea riscului de sângerare;
– poate interacţiona cu medicamente ca: anticoagulante, betablocante, diureticile, antiinflamatoare;
– supradozajul poate determina toxicitate renală.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
